Șoimii au zburat astăzi mai sus decât de obicei. Sunt ani­malele mele favorite: pentru sinceritate, distanța discretă, seriozitatea deciziei, viteza fabuloasă cu care reacţionează, apoi simplitatea şi tonurile elegante ale mişcărilor lor şi câte încă. Se roteau deasupra mea lăsându‑mi impresia că eu sunt vizat, nu şoarecii de câmp sau puii de iepuri.

De pe malul mării până la terenul viran unde vânează nu sunt decât câteva sute de metri, de plajă, apoi de un drum uscat şi de un fel de vale secată. De obicei, la ora asta îmi iau aparatul de fotografiat şi sandalele şi plec să mă plimb înco­lo, dar azi a plouat şi m‑am hotărât să rămân înăuntru şi să‑ţi scriu. Şi după aceea mi‑am adus aminte de Robert.

Uneori hărțile nu au margine. Mi le adun împrejur ca să pot decide unde mă voi scufunda astăzi. Fundul mării are, la fel ca orice altă formă de relief, capcane și locuri ce te atrag, dar eu nu am voie să mă las fascinat de lucrurile astea. Caut mai mult locuri stabile, nevizitate de pescari, ca să mă asigur că planctonul este neatins. De câte ori cobor, de atâtea ori găsesc altceva decât era notat pe hărți. Nu știu de ce, dar adâncimile din mare nu reacționează întotdeauna la sonar. Sunt multe goluri netrecute pe hartă.

Stau peste jumătate de oră complet imersat în majoritatea zilelor. Tuburile de oxigen pe care le‑am cumpărat astă pri­măvară sunt o adevărată minune. De când eram copil știam că voi avea o relație specială cu apa, dar nu am crezut nicio­dată cât de acasă mă pot simți la zece metri adâncime, scu­fundat într‑un loc unde nu m‑ar putea găsi nimeni, printre peștii care îmi sunt atât de cunoscuți, năclăit de alge și înfri­gurat. Este o senzație nouă în fiecare zi: mi‑e teamă de ceva din spatele meu, dar apa, spre deosebire de aer, nu‑mi permi­te să mă întorc cu viteza cu care așvrea și mă obligă să trăiesc împreună cu această teamă minute în șir. Foarte rar, câte o barcă trece pe deasupra mea și atunci văd, dacă e soare, fanto­ma ei pe lângă sau peste mine. Atunci știu că sunt ignorat. În astfel de clipe, nu sunt mai mult decât peștii pe care îi caut.

Sonarul meu este performant, dar nu rezistă mai mult de o oră imersat la peste cinci metri adâncime. Din cauza aceas­ta, prefer să îl las în barcă după ce l‑am verificat și să înot fără el. Dacă l‑așavea, probabil că așgăsi mult mai repede locurile mici unde se ascund peștii ketoa, dar așa, fără el, toate analizele mele durează mai mult. Nu este nici o formă de compromis aici; pur și simplu prefer libertatea mișcărilor certitudinii de a ști în fiecare clipă unde mă aflu. Cu sonarul la mine, am o mână ocupată cel puțin o treime din timp și înot mai greu. În plus, peștii se sperie de obiecte angulare, dar, dacă mă scufund singur, doar cu costumul de baie și cu tubul de oxigen, mă ignoră. Când înot așa, fără o direcție anume, învăț mai multe despre plancton și despre lumina trecând prin apă și mai puțin despre pești.

Alteori marginea hărții depinde numai de capacitatea mea de a consuma în cât mai mult timp tubul de oxigen. Să nu crezi că e ușor: dacă exagerez, mă obosesc suficient de tare încât să nu mai pot face nimic pentru tot restul zilei, iar când ajung acasă Marta mă ceartă. E o femeie fascinantă, sunt si­gur că, de când a ajuns la tine și până acum, a reușit deja să te atragă așa cum a făcut‑o mai demult. Să ai încredere în ea. Nu pentru că e soția mea sau pentru că eu am. Marta are o artă a ei de a te face să te simți comod atunci când îți vorbește de oameni și lucruri, și tocmai de o asemenea prezență ai tu nevoie acum.

Dar să lăsăm deocamdată astea. Înainte de toate, trebuie să îți spun despre pești. Profit puțin, pentru că știu că vei citi și, în afară de colegii mei de la Institut (și, chiar și acolo, doar câțiva), nimeni nu stă să mă asculte când vorbesc despre peștii ketoa.

Într‑o zi tot va trebui să admit că am eșuat în obsesia mea pentru acești pești. Nu sunt neobișnuiți prin ni­mic, culori de vis sau șase aripioare, dar cred că m‑a atras fe­lul lor de a depune icre și modul lent, aproape tandru, în care înoată. Femela ouă la începutul lui aprilie, la suprafața apei, unde marea este mai liniștită și unde găsește câteva alge. Rezultatul este un cuib alb, ca o spumă sau ca un nor. Masculul vine după, fecundează ouăle și pleacă. Apoi femela rămâne să le păzească. Mecanismul este similar cu cel întâlnit la unii pești de apă dulce, cum e Betta splendens, dar, din tot ce știu eu din ihtiologie, ketoa sunt singurii pești care fac asta în apă de mare. Puii ies la începutul lui mai.

Vlad Roman s‑a născut în 1981 în Sebeș, jud. Alba. A absolvit în 2003 Facultatea de Litere din Cluj, în cadrul căreia a activat apoi până în 2009. Între 2002 și 2006 a fost redactor‑șef la revista Echinox. În intervalul 2001‑2009 a publicat o serie de articole, cro­nici, studii etc. în reviste culturale din țară și în volume colective de specialitate. A avut mai multe slujbe, inclusiv profesor de limba ro­mână, editor, redactor și lector de editură, traducător etc. Din 2009 trăiește în satul natal, unde lucrează ca apicultor. Romanul Cât mai aproape de tine este romanul său de debut.

Posted by:Jorge Pereira

Produtor cultural e agente literário pernambucano baseado no Rio de Janeiro e São Paulo. Fundador da Casa Philos e editor-chefe da Revista Philos. Curador de festivais literários e de arte contemporânea.